51st Birthday

All The Boys Love Mandy Lane (2006)

Obositi de deja cunoscutul si plicticosul tipar al filmelor horror de tip slasher, ne putem ridica satisfacuti dupa aceasta mica dovada de putina originalitate. Dupa un titlu care atrage din prima clipa, si din start clar diferit, urmeaza clasicul drum al tuturor filmelor din acest subgen (cu o mica sugestie totusi a deznodamantului dar pe care o reperezi abia dupa twistul final) cu grupul de adolescenti obraznici (cu una mica mostra de cumintenie care ia mintile tuturor - hence the title) care se indreapta orbiti de fum si ametiti de aburii de alcool catre o locatie izolata undeva la tara, loc numai bun pentru a naste o serie de disparitii una cate una a membrilor grupului.

Filmul atrage tocmai prin poveste si prin incercarea de a se rupe cumva de universul cliche-ic al suratelor iesite in ultimii ani (de fapt de prin '80 pana azi), el nefiind de fapt deloc spectaculos prin elementele gore, atat de meticulos pregatite in alte productii in detrimentul credibilitatii, al puterii povestii, al artei sau chiar a construirii personajelor, prezentand sincer si inocent lumea adolescentina americana cu toate do's and dont's si pofta de viata si de doing bad things. Surpriza placuta.

Regia:Jonathan Levine
Scenariul:Jacob Forman
Cu:Amber Heard, Anson Mount, Whitney Able, Michael Welch, Luke Grimes

High on music

Amazing

High on music

Brilliant. Empire of the Sun promit multe.

Things to come

Inca o productie asteptata cu sufletul la gura, cu Benicio Del Toro, Emily Blunt, Anthony Hopkins si Hugo Weaving (yummy! great cast) si cu un subiect reluat de n ori, ultima oara folosit cu mare succes si simt artistic abia in 1994, sub intruparea lui Jack Nicholson (vom vedea daca poate concura cu el), de care ne vom putea bucura abia in februarie anul viitor. All hopes up!
Pagina oficiala:
thewolfmanmovie.com

The Haunting In Connecticut (2009)

Film horror, foarte serios, bazat pe evenimente reale. Clasica poveste cu o casa veche, bantuita, si membrul familiei ales ca si canal de comunicare prin modificarea comportamentului acestuia, doar ca de data asta unele elemente sunt usor diferite. Baiatul cel bolnav ce pare ca a devenit periculos doar pare asa, el fiind totusi cu adevarat mesager pentru lumea de dincolo, doar ca nu asa cum se intampla de obicei ci manuit de fortele binevoitoare de data asta in incercarea de a apara familia de cele cu adevarat evil, mult mai numeroase si cu adevarat infuriate si dresate.

Realizarea nu este prin nimic spectaculoasa, poate pot fi un plus micile amanunte sensibile din povestea familiei care nu prea tin de natura intamplarilor prezentate in film, cele cateva imagini din generic refolosite mai tarziu ca dovezi imortalizate ale trecutului casei, lucru care aduce foarte bine aminte de un alt exemplu al genului mult mai memorabil si impresionant - The Others-, precum si prezenta de mult lipsita a lui Virginia Madsen, atat in productiile importante de mainframe, cat si in filmele horror bine facute (remember Candyman). Fiind bazat pe fapte reale, probabil regizorul nu si-a permis prea multe "licente poetice" desi sunt sigura ca se putea, si foarte bine, in schimb pentru mine cel putin a fost destul de eficient in incercarea da a naste cativa thrills, prin simplul fapt ca tin minte si acum aceeasi poveste relatata ca documentar pe Discovery cu aceleasi personaje si intamplari, dar cele reale, moment destul de terifiant la vremea respectiva si asta fara nici o intentie prefabricata a producatorilor.

Regia:Peter Cornwell
Scenariul:Adam Simon, Tim Metcalfe
Cu:Virginia Madsen, Kyle Gallner, Elias Koteas, Martin Donovan

High on music

Am incercat adesea sa fac topuri cu melodiile mele preferate, dar am esuat de fiecare data. Mi-e imposibil. Sunt prea multe, extreeeem de multe si nu pot decat sa le amintesc pe masura ca mi le... amintesc. So here's one - another one:P.

Things We Lost In The Fire (2007)

Film sensibil si subtil care prezinta destinul unei familii incercate de tragedia pierderii tatalui, cu un titlu plin de semnificatie si o metafora care capata sens spre finalul sau. Fiecare membru, aici intrand si controversatul cel mai bun prieten al celui plecat, are propriul mod de a se obisnui cu ideea, foarte frumos si cu maiestrie prezentat de regizoare printr-un fir narativ fragmentat, presarat fara avertisment pe ici pe colo cu momente de amintiri, momente care reusesc sa intregeasca un portret ideal al celui disparut, tocmai astfel fiind evidentiata greutatea si apasarea despartirii si acceptarii. De la lipsa de somn si ochii pierduti si goi fixati pe perete sau pe podea ai sotiei, de la incercarea copiilor de a regasi pe tatal lor in prietenul acestuia, si pana la dependenta de droguri recidivata a acestuia, nimeni nu e pregatit pentru o acceptare totala si continuare a vietii lor pana in momentul in care isi regasesc legaturile cu cei din jur, in incercari de a-i ajuta si de a-i ghida, si reusesc sa evoce cu glas tare amintirea unui om deosebit si a actiunilor sale, astfel reusind sa recunoasca disparitia lui si sa incerce sa traiasca momentul accceptarii, nemaiamanandu-l prin incercarea de a nu vorbi. Un film cu interpretari exceptionale de la Benicio Del Toro care iarasi face un rol deosebit si greu, lucru care nu mai mira pe nimeni, copiii familiei, inocenti se sinceri in durerea lor sau aparenta nepasarii, pana la inclusiv Halle Berry, cu adevarat impresionanta, care probabil a luat cu tarie hotararea sa se rascumpere pentru Razzie-ul acceptat pentru Catwoman.

Regia:Susanne Bier
Scenariul:Allan Loeb
Cu:Halle Berry, Benicio Del Toro, David Duchovny, Alexis Llewellyn, Micah Berry, John Carroll Lynch, Alison Lohman

High on music

One of the best songs ever. Cel putin in lista mea, dar ceva-mi spune ca nu ma insel. Melodia e superba si originala, dar preferinta mea se mai explica si prin slabiciunea pe care o am pentru superba limba portugheza.

The Duchess (2008)

Film cutremurator, cu interpretari extrem de puternice si cu un cast impresionant (bine...aici de fapt e un numar de ...sa zicem 3, dar pentru mine asta cantareste greu :P), al carui fir narativ face necesara comparatia cu torturarea inceata si sigura a unei frumoase libelule prin ruperea succesiva a aripilor sale plapande. El prezinta povestea unei femei puternice, cu idei inovatoare, cu o minte agera si deschisa si o inima calda si vesela care in mod normal ar ..zburda libera, dar care ajunge sa fie mai intai prizoniera a lipsei de experienta si a propriei firi care o face sa-si sacrifice dorintele, visele, sperantele personale in favoarea celor emise de cei din jur dintr-o simpla nevoie de a fi iubita si placuta si inconjurata de bunavointa, pentru ca in final sa fie doborata ca prizoniera a cadrului social si istoric care o plaseaza intr-o societate in care femeia este victima propriei imagini idilice vehiculate de milenii, blocata si constransa de asemenea in urma educatiei limitative si axata pe un singur tel, o societate in care infloreste conceptul de dublu standard si de asemenea o societate extrem de saraca in ceea ce priveste exprimarea libera si sincera asa cum este cea engleza , fiind mult mai axata pe pastrarea aparentelor si a spalarii rufelor acasa, sub cheie, eventual pe intuneric. Keira e intr-un rol care i se potriveste ca o manusa, rol care imi da impresia ca o astepta de mult, Ralph Fiennes e iarasi un personaj relativ negativ care uneori iti face sila, uneori e doar neimpresionant sau pur si simplu iti provoaca mila cand iti dai seama ca abuzul sau vine dintr-o nevoie de putere obtinuta accidental in conditiile in care ea ca putere interioara nu a fost un avantaj nativ, sau alteori pur si simplu iti pare...reasonable, iarasi un rol care se potriveste cu cel care ii intra in piele. Iar Charlotte Rampling - o figura impresionanta prin definitie, imi da sentimentul ca pur si simplu nu a fost folosita indeajuns.

Regia:Saul Dibb
Scenariul:Jeffrey Hatcher, Anders Thomas Jensen, Saul Dibb (adaptare) si Amanda Foreman (carte:"Georgiana, Ducesa de Devonshire")
Cu:Keira Knightley, Ralph Fiennes, Charlotte Rampling, Hayley Atwell

Vicky Cristina Barcelona (2008)

Vorba spune ca esentele tari se tin in sticlute mici. Si nu poti sa ceri o dovada mai de netagaduit ca existenta unui personaj..real ca Woody Allen. Omul e un geniu. Nu ai zice-o daca te-ai uita la el, dar nici nu te-ai astepta la ceva prea comun in lucrarile sale daca ai sti ceva amanunte din propria sa viata. E un bun cunoscator al psihologiei umane, si a celei masculine dar si a celei feminine deopotriva, si un fin analist, foarte atent la detalii si la toate dedesubturile posibile ale unei situatii poate aparent banale. In filmul de fata el aduce cateva elemente noi in sa-i zicem obisnuitul in creatiile proprii - face cunostinta "lumii lui Allen" cu fascinanta si voluptuoasa lume latina, mai precis hispanica, prin prisma unui oras extraordinar si excelent pus aproape in prim plan ca personaj de sine statator, si a doi actori extrem de expresivi si captivanti si plini de viata si de culoare cum sunt Penelope Cruz (rasplatita si cu un Oscar) si Javier Bardem.

Adept al eclectismului, Woody Allen nu are o viziune proprie si de neclintit asupra firii naturale a lucrurilor, ci prezinta si atat face, diferite fatete ale unei situatii pentru ca in momentul in care esti integrat si adept al acelei structuri imediat sa te contrazica sau sa te bulverseze cu ceva perfect contrastant si care are rolul de a-ti da peste cap intreaga constructie solida de principii si pareri pe care ti-ai (ti-a?) stabilit-o in cele cateva minute in care te-a lasat sa te afunzi in ea. De data asta el pune in joc si eterna cautare dupa ideal, si asa de intalnita si rationala multumire cu ceea ce ti-a fost dat (a se citi "ai langa tine") si scufundarea eu-lui intr-un compromis de o viata, si trairea sincera, reala si cu pasiune a tuturor impulsurilor si sentimentelor furtunoase si lipsa interzicerilor de orice fel, si le lasa sa se amestece si sa se contrazica pana ce se potrivesc singure intr-un fel care temporar pare a semana cel mai mult cu ideea de...completare, pentru ca apoi sa le contrazica cu tocmai ideea lor de fundament, sau sa le atace prin evidentierea acelui mic defect care nu e in armonie cu toata ..constructia, si le lasa sa arda la foc mocnit in propriile indoieli si razgandiri si cautari ale poate unui alt tipar.

Regia: Woody Allen
Scenariul: Woody Allen
Cu: Scarlett Johansson, Rebecca Hall, Javier Bardem, Penelope Cruz, Patricia Clarkson

The Proposal (2009)

Ai la dispozitie doi dintre cei mai loveable actori posibili, cum sa se poata sa dai gres? Ei bine, se poate. Nu stiu daca e vina unui regizor neexperimentat, sau doar stangaci, sau doar prea sentimental, sau doar penibilul unui scenariu fara imaginatie si care prea pune accent pe ceea ce sensibilizeaza inimile/mintile mai hai sa zicem naive. Lista bilelor negre e lunga, de la situatii ridicole, imposibile in viata reala, eternul personaj bitchy care ascunde undeva adanc, foarte adanc un suflet neinteles si singur si frustrat si nefericit (I know.. bo hoo) pana la incredibila si socanta rasturnare de situatie - nemaiintalnita pana acum - cand cei doi care se urasc de moarte isi dau seama in 3 zile - .. 3 zile?!- ca-s destinati unul altuia si dau la o parte tot ce a contat pentru ei pana atunci, pentru care ar fi rasturnat munti, dar nah acum au vazut ..adevarul si nimic din trecut nu mai e important ci .. superficial si .. trecator. Sa fim seriosi. S-a mai facut si s-a mai facut mai bine.

Honogurai mizu no soko kara/Dark water (2002)

La momentul cand am vazut Dark Water - remake-ul american, nu gasisem si originalul, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu ce am gasit. Plus ca Jennifer Connelly mi-e tare simpatica. Am fost dezamagita. Un film incomplet si dureros de ineficient. Mult stil, efecte speciale reusite, o drama materna bine alimentata si evidentiata dar all in all - ineficient. Ok. Si, de ceva timp am reusit sa gasesc Dark Water originalul, cu alte cuvinte "Honogurai mizu no soko kara". Dupa experienta cu primul, am ezitat ceva timp pana mi-am luat inima in dinti sa-l vad pe asta. Si rezultatul - a few good scares:D. Scenele scary sunt bine dozate si eficiente, momentele alese bine, si efectul este cel scontat. Doar ca impresia unui film incomplet apare si aici. Si unde? Tocmai acolo unde varianta americana sta bine. Imaginea duce lipsa de stil aproape in totalitate, tonalitatea intre scenele intense e cam stearsa, si apar chiar momente goale care nu se cereau necesare deloc. Ideea e ca din cele doua filme combinate iesea un horror in adevaratul sens al cuvantului.

Stilul, imaginea(de aici presupun ca si bugetul) celui american si impreuna cu fiorii autentici ai variantei japoneze ar fi facut o echipa foarte buna. Pacat. Poate ar fi trebuit sa-l lase la carma regizorala pentru remake tot pe Hideo Nakata asa cum au facut la The Ring Two.

High on music

Neeew addiction:

Pur si simplu nu ma satur de ea. Am cautat toate variantele posibile. All addictive, dar varianta lui Van Buren e cea mai dintre toate. Enjoy!
Tip: de incercat muzica lui Kerli - e brilliant.
"There's a little creepy house in a little creepy place/Little creepy town in a little creepy world/Little creepy girl with her little creepy face/Saying funny things that you have never heard
" - cine sa reziste la asa versuri:P. Warning - originalul e mai creepy:D dar si ceva mai greu de gasit.

People will be people

Oamenii singurateci/introvertiti nu prea au incredere in restul lumii si nici nu-si deschid sufletul prea usor. Din cand in cand aparenta lipsei complete a posibilitatilor de comunicare cu cei din jur se mai sparge si apare speranta ca mai e cineva capabil sa vorbeasca pe limba ta, sa-ti inteleaga trairile si reactiile, sa nu trebuiasca sa te cenzurezi ca si cu restul lumii care nu poate digera ce gandesti, spui, faci, si poti in sfarsit sa comunici ce visai sa comunici, sa ai parte de activitatile la care visai, sa poti vorbi de preocuparile de care nu puteai vorbi, de visele pe care nu le puteai impartasi, in deplinatatea sinceritatii si a autenticului, fara teama de prejudecati si obtuzitate. Problema cu aceste rare ... tezaure e ca.. vorbesc pe limba ta, te inteleg, dar intr-o masura mult mai mica decat iti place sa crezi, toata speranta e nascuta dintr-un sambure care din disperare si nevoia apriga de a crede creste alimentat doar de tine, din cand in cand avand mici dovezi ale lipsei de credibilitate, dar cu varii argumente de contraatac tot din partea ta, dispar ca si cum n-ar fi fost lasand in urma doar un gol fara explicatie dar care naste adesea frustrarea unui lucru neterminat. Asa ajungi sa te sprijini tu si cu sufletul tau usor de ranit si cu toata vulnerabilitatea ta si nevoia de intelegere de la un third party ( primele 2 fiind you si yourself) pe vreo 3 stalpi, unul e persoana respectiva care a nascut tot acest haos, celelalte 2 sunt doar in imaginatia ta, si cum legea geometriei spune ca ai nevoie de 3 puncte pt a construi un plan, hmm... do the math - nu stai prea bine. Nu se merita. Oameni, nu va mai pacaliti! Nu mai vedeti acolo unde nu e nimic totul! Tip la mine in momentul asta dar sunt sigura ca nu sunt singura. Cand persoana care trebuia sa te "priceapa" asa cum esti, iti intoarce impotriva ta tocmai acele lucruri... impartasite, dar reinterpretate prin prisma propriilor frustrari si temeri, iti dai seama ca "you were just barking at the wrong tree". Si doare. Sau poate doar e greseala mea. Idealizez prea mult. Poate nu toate trebuie sa fie cum trebuie. Unele merita traite cu compromisuri, asa de forma...sa zici ca u fit the picture, sa nu fii contrar tuturor regulilor de buna .. mediocrizare, totul sa fie frumos nivelat, toate cele din lista bifate, asa.. ca un cetatean cuminte ce esti.

Brüno(2009)

Nu poti sa faci mereu culegeri de momente idioate, sa tot fortezi limita tolerantei oamenilor pana devin stanjeniti si stanjenitor de ridicoli, sa vezi pana unde tine, sa o fortezi pana cedeaza, sa scoti la iveala toate prejudecatile si mintile inguste, si sa te astepti sa fii etichetat de fiecare data drept genial pentru asta. Prima oara a fost un experiment. Da...a scos in evidenta ceva real. Da, o experienta reusita. Dar enough is enough. Sa te tot repeti nu mai are cautare decat tocmai la cei pe care ti i-ai ales ca tinta a "studiului". Totusi, cu toate observatiile nervoase, este intr-adevar de admirat masura in care Sacha Baron Cohen se dedica unui personaj, cat de mult devine personajul si cat de mult risca sa-si intoarca toata lumea impotriva sa pana la nivelul cand nu mai e doar risc ci siguranta. Baiatu face inca treaba buna, lumea e inca prinsa/atrasa, nu mai are impactul, forta sau genialitatea primelor incercari, dar apare undeva semnul de exclamare ca nu va mai fi doar un comic care pune totul pe masa, ci va deveni ceva mai mult - o legenda, o institutie. Asta mai ales cand vezi ca reusesti sa aduni pe langa tine ca incurajatori tot felul de nume mari care incearca din rasputeri sa rada cu tine ca sa nu razi de ei, in incercari disperate de a masca un simt al umorului lipsa sau mai redus. Nu de alta, dar miza e mare. Un comic caruia sa i se stie de frica. Sau poate doar oamenii n-or sa-l ierte la nesfarsit. Eu una ma tem pentru situatia cand cei care sunt de ajuns de superficiali ca sa faca cele cateva acte caritabile doar pentru ca se poarta si e hip, vor fi de ajuns de superficiali ca sa renunte la ele de teama de a fi ridiculizati - asta ar fi pacat.